Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.
In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.
Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.
In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.
Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea „Sfantul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi ingrijit.
A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).
Cine a fost Parintele Paisie Aghioritul?
Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florensky spunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisie sunt carti care se citesc si se recitesc.Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui.
A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: " Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale."
Parintele Paisie Aghioritul - Invataturi
"Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.
Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.
Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.
In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.
Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.
Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.
Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.
Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).
Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.
Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu."
Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.
Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.
In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.
Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.
Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.
Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.
Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).
Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.
Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu