După terminarea Liceului „G. Barițiu” din Cluj (1962), se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, transferându-se apoi la București, unde absolvă studiile filologice în 1968. A debutat cu poezie în revista Tribuna (1960). În cursul studenției a fost redactor la revista “Amfiteatru”. Obține o bursă Humboldt în Germania, recomandată de filosoful Heidegger, de asemenea urmează cursuri de specializare în filosofie, teologie, filologie clasică (limba și literatura greacă și ebraică), istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen și München. A întreprins călătorii de studii în Italia, Spania, Grecia, Israel. Și-a susținut teza de doctorat: “Patria la Pindar și Eminescu” în 1973. A ținut seminarii de poezie comparată și cursuri - de limba și civilizație ebraică veche la Universitatea din București și de spiritualitate bizantină la Institutul de arte plastice "Nicolae Grigorescu". Din 1964 Ioan Alexandru este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania iar din 1979 este membru al Uniunii Internaționale de scriitori Die Kogge. A fost premiat de societatea japoneză Soka Gakkai pentru promovarea valorilor morale.
După revoluția din 1989 a fost om politic și parlamentar din partea PNȚCD.
În noaptea de 21 Decembrie 1989 la București, poetul Ioan Alexandru a purtat Crucea și Icoana Mântuitorului Iisus Hristos printre soldați, răniți și participanți la Revoluție, din Piața Romană pâna în Piața Unirii. Pentru fapta sa unică din întreg lagărul comunist, pentru curajul, rezistența și mărturia creștină de care a dat dovadă în timpul regimului ateo-comunist și ca semn de recunoștință, poetul Ioan Alexandru a primit din partea Congresului Statelor Unite ale Americii, drapelul american "Old Glory", ce a stat pe Clădirea Congresului SUA în data de 31 August 1993, în cinstea României. Ioan Alexandru este co-fondator al Grupul de Rugăciune din Parlamentul României și fondatorul Mișcării Pro Vita.
Pentru prima etapă a creației lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) și de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970), criticul literar Mircea Tomuș relevă „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere“, adică poeziei generației resurecționale, antiproletcultiste: «elanurile nestăpânite ale vârstei și sentimentul acut al generației»; «o sedimentare vizibilă, o precizare matură a gândirii lirice»; «un lirism ponderat, transcriind seriozitatea gândirii, optica limpede, din punct de vedere uman și social» etc.; în ultimă instanță, generația lui Ioan Alexandru, după cum observă același critic, «este aceea prin care omenirea depășește războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar și conștiința unei răspunderi deosebite în fața lumii: Pe mine toți soldații lumii, plângând, m-au sărutat, / Și-am fost găsit în poze prin mii de buzunare, / Cu mii de tați în șanțuri am fost înmormântat, / Și moartea mea de-atuncea și-acuma mă mai doare.» (TCar, 7).
Revirimentul liric datorat poeziei lui Ioan Alexandru, între anii 1965 și 1970, constă, așadar, în eliminarea manierismului, prin simpla, dar grava autenticitate a trăirilor mitice ale speței situate în centrul ruralului său univers familiar, în dinamitarea miturilor spre a li se releva strălucirea inedită a nucleelor, spre a le capta misterul, în dinamitarea conformismului prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existențial, în conjugarea absolutului obsesiv la moduri autentic-vitaliste, cât, mai ales, în conjugarea binomului viață – moarte, din panoul central al orizonturilor tuturor lumilor, axă a programului său poetic din această etapă, asupra căreia atrage atenția și prin fraza de deschidere a volumului Infernul discutabil, publicat în anul 1966: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor» (AID, 5).
Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: «Propunându-și ca obiectiv fapta, împotriva cuvântului, o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări sui-generis față de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materi¬ale, haotice.» (PPg, 200).
Criticul Ioan Pachia Tatomirescu constată, între altele, că «agrestul cosmos se relevă sinestezic prin trăiri ale originarului, ale miticului, în descendența marilor poeți interbelici ai Ardealului (A. Maniu, L. Blaga ș. a.): Pentru copii mijesc și se umflă în nori / țâțele ploii până se mulg de la sine. / (...) / Ugerul lunii pe canale mute / își lansează lapții recilor prunci somnambuli. / Coarnele de taur – burdufe îndesate / cu lapte smântânos pentru copii, / gușa ciocârliei, limpede, de-o spinteci / vei da de pungi sonore de lapte cristalin / din care aerul – copilul dimineții / își suge degetele fluierând. / Cadavrul unui lac nerăcit încă / de îndrăznești să-i pipăi rădăcina / palelor re¬flexe, un clei ceros / cum ar fi jalea lumii, / se va vădi ca leacul unic vocilor / încă false de copii. / (...) / Dar limbile clopotelor în delir nu-s altceva decât un fel / de mâini barbare care mulează cerul să își / trezească sorii toți lapții pentru noi. («Laptele» – AID, 56 sq.)» (TGrp, 427). După același critic, dincoace de anul 1970, Ioan Alexandru rafinează „geologicul convulsiv“ din creația anterioară, alegoricul, elementarul, parabolicul, „problematica ființei“ etc., punându-le sub pecetea spiritului, Logosului. „Limbul“ noii etape a creației poetice a lui Ioan Alexandru se revelează în toposul pustiei, al „Pustiei Umblătoare“, nisipos labirint rotativ, „cu dinamica argintului viu“: Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril...; din acest „limb“, lumea se vede ca «o piramidă vie umblând din loc în loc»; limbul / pustia este vehicul al ființei și cunoaște o serie de metamorfoze în fața apocalipticului: mai întâi, „pe ulițele omului“: Pustia umblătoare, fiule, drumul îngust / Athosul, cămila prin urechile acului / Am văzut această cămilă viețuind / Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut / Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni / I-am văzut trupul deșert strunjit chinuit / Robotit ars de secetă cât un munte ros / De gheara furtunilor Am văzut Pustia / Umblătoare I-am văzut nările uriașe / Două clopote prelungi... (APT, 17); apoi, nemaifiind «pustie aici pe pământ fiule», Pustia Umblătoare devine: Acest vas cosmic plin de uimire / Pe drumuri înaintând și întrebând / Muntele fecioarei în mișcare... / (...) / Muntele umblător Muntele sfânt umblă prin lume / A-nceput să pornească de mult a început / Să fie pustia umblătoare / Duhul piramidelor îngerul templelor / Pustiite de mult liturghiile amuție / Cântul fecioarelor, ruga asceților... (APT, 18); și în ultimă instanță: Pustia umblă Pustia este grai / Cuvânt necunoscut năuc anume / Neamul lui cât nisipiș pe mări / Se-ntinde fără veste peste lume // Și când vin zorii și când e iarăși cer / Și când e cerul înspuzit de stele / Atuncea tu Pustie ești bunul Dumnezeu / Deasupra neființei mele (APT, 22 sq.).
Puternicul filon imnic-aurifer al lui Ioan Alexandru iese la lumină în perioada 1973 - 1976, prin volumele Imnele Bucuriei și Imnele Transilvaniei. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuș arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseți stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiționarea, cu adâncile răni ale suferinței ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri și munți bolovănoși, expresie a dramatismului conținut, dar și a unei substanțe cu duritate de cremene, cu vegetație frustă, rodind atâta frumusețe câtă amară esență, populat de un soi aparte de oameni, a căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o ființă trudită și noduroasă; viziunea este tot ce poate fi mai opus idilei și calofiliei; pe treptele tot mai profunde ale unui realism fără concesii, cu note izbitoare amintind curajoasa tușă existențialistă, arta lui tinde spre performanțele de simplificare și esențializare ale artei primitive în ceea ce are mai autentic»; «și nelipsind a observa că, pe măsură ce viziunea poetului coboară eta¬pele tot mai cutremurătoare ale acestui infern care este Transilvania suferinței tragice, din versurile cărții se ridică, treptat, un sens transfigurator, o aspirație spre lumină și înălțare; oamenii săraci ai acestei provincii sărace și bogate în același timp reprezintă o stirpe de profeți ce poartă în ochii lor iluminați flacăra idealului de vechime, continuitate și unitate națională: Un singur rost plinește graiul meu / Încerc să-l spun din nou mai cu tărie / Că neamul meu părinții din părinți / Cred în lumină și în veșnicie; marii apostoli ai neamului aparțin de aceeași esență curată și rustică.» (TML, 143 sq.).
Iar aceste calități semnalate de criticul Mircea Tomuș persistă și în „imnele“ consacrate de Ioan Alexandru celorlalte spirituale provincii, „țări de râuri / munți“ ale României, sunt caracteristice întregii spiritualități geografic-valahice. Se cuvine a se mai menționa că o serie de „imne“ de Ioan Alexandru se înfățișează în avalanșele de prospețime ale sacrului, însă preluând în nobilă ascendență spirala ontic-imnologică, de la Sfântul Niceta Remesianu, autorul imnului întregii Creștinătăți, Te Deum laudamus..., din orizontul anul 370 d. H.; și o capodoperă a imnologiei Creștinismului, din secunda etapă a creației lui Ioan Alexandru este și «Lumină lină»: Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu mi¬ere milenară / De dincolo de lumi venind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină // Cine te așteaptă te iubește / Iubindu-te nădăjduiește / Că într-o zi lumină lină / Vei răsări la noi deplină / Cine primește să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă // Lumină lină lini lumini / Răsari din codri mari de crini... // (...) // ... Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt (cf. TGrp, 426 – 429).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu